10 principii conservatoare
de Russell Kirk
Conservatorism: (definiție „de manual”) atitudine politică şi filozofică ce promovează instituţii şi practici tradiţionale care s-au dezvoltat organic, susţinând stabilitatea şi continuitatea socială.
Nefiind nici religie și nici ideologie, curentul de opinie numit conservatorism nu posedă nicio Sfântă Scriptură sau vreun Das Kapital pentru a furniza o dogmă. Cele mai importante principii ale convingerilor conservatoare derivă din ceea ce liderii de opinie conservatori au profesat în ultimele două secole. Poate că ar fi bine, în cea mai mare parte a timpului, să folosim termenul „conservator” ca pe un adjectiv. Pentru că nu există un Model Conservator, iar conservatorismul este însăși negarea ideologiei: este o stare de spirit, un tip de caracter, un mod de a privi ordinea socială.
Atitudinea pe care noi o numim conservatorism este susținută de un ansamblu de sentimente mai degrabă decât de o dogmata [1] ideologică. Este aproape adevărat că un conservator poate fi definit ca o persoană care se consideră astfel. Mișcarea sau curentul de opinie conservator poate primi o diversitate considerabilă de vederi asupra unui subiect.
În esență, conservatorul este pur și simplu cineva care găsește că lucrurile permanente sunt mai mulțumitoare decât haosul [2]. (Totuși, conservatorii cunosc, de la Burke, că „schimbarea (sănătoasă) este mijlocul prin care ne menținem.” [3]) Continuitatea istorică a unui popor, crede conservatorul, oferă un ghid de politici mult mai bun decât abstractul construct al filozofilor de cafenea. Dar, desigur, convingerile conservatoare înseamnă mult mai mult decât această atitudine generală.
Nu ar fi posibil să schițăm o listă de necontestat a convingerilor conservatoare; totuși, vă ofer succint zece principii generale; pare în regulă să afirm că majoritatea conservatorilor aderă la cele mai multe dintre aceste maxime. Diversitatea modurilor în care vederile conservatoare își pot găsi expresia este în sine dovada că nu există o „ideologie conservatoare fixă”. Cele zece articole de credință reflectă cele mai importante convingeri ale conservatorilor din America de astăzi.
UNU. Conservatorul crede că există o ordine morală durabilă. Ea e bazată pe principii transcendente și legi morale, care își au originea într-o înțelepciune care e mai mult decât umană… este de origine divină. Acea ordine este făcută pentru om, iar omul este făcut pentru ea: natura umană este o constantă, iar adevărurile morale, permanente.
Cuvântul ordine semnifică armonie. Există două aspecte ale acestui tip de ordine: ordinea interioară, sufletească și ordinea exterioară, a societății. Cu douăzeci și cinci de secole în urmă, Platon a predat această doctrină, dar chiar și cei mai educați de astăzi o găsesc dificil de înțeles. Problema ordinii este o preocupare principială a conservatorilor încă de la introducerea termenului conservator în filozofia politică modernă.
Lumea secolului XX a trecut prin consecințele hidoase ale suprimării credinței într-o ordine morală. Precum atrocitățile din Grecia din secolul XV î. Hr., ruinele marilor națiuni ale secolului nostru ne arată cât de jos pot cădea societățile care consideră interesul propriu sau controlul social, fie el unul ingenios, drept alternative mulțumitoare la „demodata” ordine morală.
Conservatorii, s-a spus, consideră toate că problemele sociale sunt la origine probleme ale moralității private. Înțeleasă corect, această afirmație este reală. O societate în care oamenii sunt guvernați de o ordine morală durabilă, de un puternic simț al binelui și răului, de convingeri personale asupra dreptății și onoarei va fi o societate „bună” – indiferent de vehiculul politic pe care îl va utiliza; pe când o societate libertină, ignorantă a normelor și orientată în primul rând spre satisfacerea poftelor va fi „rea” – indiferent câți oameni votează și indiferent cât de liberală este, formal, constituția sa.
DOI. Conservatorul aderă la tradiție, convenție și continuitate. Tradiția permite oamenilor să conviețuiască în pace; demolatorii tradiției dărâmă întotdeauna mai mult decât știu sau decât și-ar dori. Prin convenție – un cuvânt abuzat astăzi – consimțim să evităm disputele perpetue despre drepturi și libertăți: legea însăși este, la bază, un set de convenții. Continuitatea este mijlocul pentru legătura între generații; ea are importanță atât pentru societate cât și pentru indivizi; fără ea, viața nu are sens. Când „revoluționarii” au terminat de eliminat vechile tradiții, derizoriile convenții și au rupt continuitatea instituțiilor sociale, ei descoperă necesitatea instituirii unor noi tradiții, convenții și continuități; dar acest proces este dureros și lent, iar noua ordine socială care apare poate fi mult inferioară celei vechi pe care radicalii au răsturnat-o în zelul lor de a atinge paradisul terestru.
Conservatorii sunt apărătorii tradițiilor întrucât consideră că ordinea și dreptatea sunt produsele unei îndelungate experiențe sociale, rezultatul a secole de încercări, reflecție și sacrificii. Corpusul social este un fel de corporație spirituală, comparabilă cu biserica; poate fi chiar denumit o comunitate a sufletelor. Societatea umană nu este o mașină, să poată fi tratată mecanic. Continuitatea, artera vitală a societății, nu trebuie întreruptă. Conservatorul poartă în minte necesitatea unei schimbări, dar a unei schimbări prudente (Burke), graduală și discriminatorie, niciodată dizlocând dintr-o dată toate vechile referințe.
TREI. Conservatorii cred în principiul prescripției. Ei simt că oamenii de azi sunt ca niște pitici urcați pe umerii unor giganți, putând să vadă departe doar mulțumită staturii înaintașilor lor. Așadar, conservatorii accentuează foarte des impotranța prescripției – adică, a lucrurilor stabilite prin utilizarea lor imemorială. Există așadar drepturi legitimate în primul rând prin vechimea lor – inclusiv dreptul la proprietate. Similar, morala este în mare parte prescriptivă. Conservatorii argumentează că este improbabil ca noi, oamenii de azi, să facem noi descoperiri esențiale în materie de morală, politică sau gusturi. Este deci periculos să cântărim fiecare problemă în baza unei judecăți private și a unui raționament individualizat. Individul este prostuț, dar specia este înțeleaptă (E. Burke). În politică am face bine să ascultăm de precedente, precepte și chiar de prejudecăți, pentru că rasa umană în ansamblul ei a dobândit o înțelepciune prescriptivă mult mai mare decât a oricărui raționament privat.
PATRU. Conservatorii sunt ghidați de principiul prudenței. Burke consideră, ca și Platon, că la un om de stat prudența este una dintre virtuțile esențiale. Orice măsură luată trebuie judecată prin probabilele sale consecințe pe termen lung, nu doar prin avantajul temporar sau popularitatea sa. Liberalii și radicalii, spun conservatorii, sunt imprudenți: ei își ating în grabă obiectivele fără să acorde multă atenție riscului de noi abuzuri, mai grave decât relele pe care speră să le elimine. Așa cum arată John Randolph de Roanoke [4], providența merge încet, dar dracul e mereu pe grabă. Societatea umană fiind complexă, remediile eficace nu pot fi simple. Conservatorul acționează doar după o reflecție suficientă, cântărind consecințele. Mișcările bruște, brutale în materie de reformă sunt la fel de periculoase precum sunt în chirurgie.
CINCI. Conservatorii sunt atenți la principiul varietății. Ei sunt atașați de proliferarea instituțiilor sociale și a modurilor de viață legitimate de istorie, ca o deosebire de uniformitatea nivelatoare și egalitarismul sistemelor radicale. Pentru păstrarea unei diversități sănătoase într-o civilizație, trebuie să supraviețuiască vechile ordine și clase, diferențele în condiția materială și multe alte feluri de inegalități. Unica formă dezirabilă de egalitate este egalitatea în fața Judecății de Apoi și egalitatea în fața curților de judecată. Orice altă încercare de nivelare va conduce, în cel mai fericit caz, la stagnare socială. Societatea necesită un leadership onest și capabil, iar dacă diferențele naturale și instituționale sunt distruse, un tiran sau o sordidă clică oligarhică vor apărea pentru a impune forțat o nouă formă de inegalitate.
ȘASE. Conservatorii sunt moderați de principiul imperfecției. Natura umană suferă iremediabil de anumite imperfecțiuni; de aceea omul nu poate crea o ordine socială perfectă. Din cauza firii sale schimbătoare, omenirea, sub orice dominație utopică, ar sfârși fie în haos și rebeliune, fie în plafonare și blazare. A căuta utopia înseamnă a sfârși într-un dezastru: nu suntem făcuți perfecți și nici pentru lucruri perfecte. Așteptările noastre rezonabile trebuie limitate la o societate tolerabil de justă, liberă și organizată, în care anumite rele, degradări și suferințe vor persista. Prin reformă atent controlată, putem păstra și îmbunătăți această ordine tolerabilă. Dar dacă vechile valori instituționale și morale ale unei națiuni sunt neglijate, atunci impulsul anarhic al umanității se va dezlănțui. Ideologii care promit perfecțiunea omului și a societății au transformat mare parte din secolul XX într-un iad.
ȘAPTE. Conservatorii sunt convinși că libertatea și proprietatea sunt legate strâns. Separați-le și Leviatanul va deveni stăpân [5]. Marile civilizații sunt construite pe fundația proprietății private. Cu cât mai răspândită este proprietatea privată, cu atât mai stabilă și productivă este comunitatea. Nivelarea economică, afirmă conservatorii, nu înseamnă progres economic. A câștiga și a cheltui nu sunt țelurile existenței umane, desigur, însă o bază economică solidă pentru persoană, familie și comunitate este mai mult decât de dorit.
Sir Henry Maine [6], în lucrarea sa Village Communities, susține ferm proprietatea privată, disctinctă față de proprietatea comunitară: „Nimeni nu are libertatea de a ataca proprietatea și de a spune în același timp că el prețuiește civilizația. Istoria celor două nu poate fi separată.” Aceasta pentru că instituția proprietății a fost un instrument de învățare a responsabilității pentru bărbați și femei, a dat motive pentru integritate, a susținut cultura, a ridicat umanitatea, a permis răgazul de a gândi și libertatea de a acționa. Să poți păstra rezultatul muncii tale, să poți lăsa o moștenire, să te poți ridica de la sărăcie împovărătoare la siguranța unor realizări durabile, să ai într-adevăr ceva al tău– iată avantaje greu de negat. Conservatorul recunoaște că posesia proprietății atrage anumite obligații, dar acceptă aceste obligații morale și legale cu bucurie.
OPT. Conservatorii susțin comunitatea formată voluntar, la fel cum se opun colectivismului involuntar. Deși americanii sunt puternic atașati de drepturile private, ei sunt și un popor atras de un spirit de succes al comunității. Într-o comunitate autentică, deciziile care afectează cel mai direct viețile cetățenilor sunt luate local și voluntar. Unele din aceste funcții sunt preluate de entități politice locale, altele decât asocieri private: câtă vreme sunt păstrate la nivel local și sunt marcate de acordul general al celor afectați, rezultatul este o comunitate sănătoasă. Atunci când aceste funcții sunt preluate prin definiție sau uzurpare de autoritatea centrală, comunitatea este în pericol serios [7]. Orice este binefăcător în democrația modernă este posibil prin decizia în comun. Așadar, dacă, în numele unei democrații abstracte, funcțiunile comunității sunt transferate către o direcție politică îndepărtată, guvernarea reală prin acordul celor guvernați face loc unui proces de standardizare ostil libertății și demnității umane.
O națiune nu este mai puternică decât numeroasele comunități mici din care se compune. Administrația centrală sau corpul de funcționari publici și manageri, indiferent cât de bine intenționați și pregătiți, nu poate conferi dreptate, prosperitate și liniște unei mase de femei și bărbați privați de vechile lor responsabilități. Acest experiment a mai fost făcut și s-a dovedit dezastruos. Doar îndeplinirea datoriilor noastre în comunitate ne învață prudența, eficiența și caritatea.
NOUĂ. Conservatorul percepe nevoile pentru o restricție prudentă a puterii și a pasiunilor umane. Politic vorbind, puterea este abilitatea de a face ce vrei indiferent de voința celorlalți. Un stat în care un individ sau un grup mic domină asupra celorlalți este despotism, fie el aristocratic sau democratic. Când fiecare persoană pretinde puterea pentru sine, societatea cade în anarhie. Anarhia nu durează niciodată prea mult, fiind intolerabilă pentru toată lumea, iar ei îi succede tirania sau oligarhia, în care puterea este monopolizată de foarte puțini.
Conservatorul se simte obligat să limiteze și să echilibreze puterea politică pentru a împiedica apariția tiraniei sau a anarhiei. În fiecare epocă, totuși, anumiți oameni sunt tentați să doboare aceste limite, de dragul unor avantaje tentante și temporare. O caracteristică a radicalilor este că aceștia consideră puterea ca pe o forță a binelui, atâta vreme cât este în mâinile lor. În numele libertății, revoluțiile rusă și franceză au abolit vechile restricții asupra puterii; dar puterea pe care revoluționarii o găseau opresivă când era exercitată de vechiul regim a devenit mai tiranică, odată ajunsă în mâna noilor stăpâni ai statului.
Cunoscând natura umană ca pe un amestec de bune și rele, conservatorul nu își pune încrederea în bunăvoința cuiva. Restrițiile constituționale, filtrele și echilibrele politice, aplicarea adecvată a legii, vechea cutumă a restricțiilor asupra bunului plac – acestea sunt aprobate de conservator ca instrumente ale libertății și ordinii. O guvernare justă menține o tensiune sănătoasă între pretențiile de autoritate și cele de libertate.
ZECE. Permanența și schimbarea trebuie recunoscute și reconciliate într-o societate viguroasă. Conservatorul nu se opune îmbunătățirii sociale, deși el se îndoiește că ar exista o forță a „Progresului mistic” care să lucreze în lume. Atunci când o societate progresează în anumite privințe, de obicei ea este în declin în altele. Orice societate sănătoasă este influențată de două forțe, pe care Samuel Taylor Coleridge [8] le-a numit Permanența și Progresia. Permanența unei societăți este formată din acele interese și convingeri durabile care dau stabilitate și continuitate; fără ea, societatea alunecă în anarhie. Progresia într-o societate este acel spirit și acel corp de talente care îndeamnă la o reformă și îmbunătățire prudentă; fără Progresie, un popor stagnează.
Așa încât, conservatorul înțelept dorește să reconcilieze Permanența și Progresia în pretențiile lor. El crede că liberalii și radicalii, orbi la necesitățile Permanenței, pun în pericol moștenirea lăsată nouă în efortul de a ne arunca într-un dubios „paradis terestru”. Pe scurt, conservatorul favorizează progresul temperat și rezonabil, se opune cultului Progresului, ai cărui aderenți cred că orice este nou este, în mod necesar, superior.
Schimbarea este esențială pentru corpusul social, raționează conservatorul, așa cum este esențială și pentru corpul uman. Corpul care încetează să se înnoiască începe de fapt să moară; dar dacă vrea să fie viguros, schimbarea trebuie să apară într-o manieră regulată, armonizată cu forma și natura sa, altfel ea va produce o excrescență monstruoasă, un cancer care își va devora gazda. Nimic într-o societate nu poate fi vreodată pe de-a întregul vechi sau pe de-a întregul nou: aceasta este calea pentru conservarea unei nații, la fel cum este și pentru conservarea unui organism viu. Cât de multă schimbare și ce fel de schimbare necesită o societate – depinde de circumstanțe.
Acestea sunt zece principii care s-au desprins în ultimele două secole din gândirea conservatoare modernă.
Linia de demarcație în politica modernă, remarca Eric Voegelin [9], nu este diviziunea între liberali și totalitari. Ci aceea între, pe de o parte, oamenii care consideră că ordinea temporară este unica validă, că nevoile materiale sunt unicele nevoi și că pot face ce doresc cu patrimoniul umanității, și aceia care recunosc o ordine morală durabilă a universului, o natură umană constantă și datoria pe care o avem față de acestea.
Ten Conservative Principles
by Russell Kirk
Being neither a religion nor an ideology, the body of opinion termed conservatism possesses no Holy Writ and no Das Kapital to provide dogmata. So far as it is possible to determine what conservatives believe, the first principles of the conservative persuasion are derived from what leading conservative writers and public men have professed during the past two centuries. After some introductory remarks on this general theme, I will proceed to list ten such conservative principles.
Perhaps it would be well, most of the time, to use this word “conservative” as an adjective chiefly. For there exists no Model Conservative, and conservatism is the negation of ideology: it is a state of mind, a type of character, a way of looking at the civil social order.
The attitude we call conservatism is sustained by a body of sentiments, rather than by a system of ideological dogmata. It is almost true that a conservative may be defined as a person who thinks himself such. The conservative movement or body of opinion can accommodate a considerable diversity of views on a good many subjects, there being no Test Act or Thirty-Nine Articles of the conservative creed.
In essence, the conservative person is simply one who finds the permanent things more pleasing than Chaos and Old Night. (Yet conservatives know, with Burke, that healthy “change is the means of our preservation.”) A people’s historic continuity of experience, says the conservative, offers a guide to policy far better than the abstract designs of coffee-house philosophers. But of course there is more to the conservative persuasion than this general attitude.
It is not possible to draw up a neat catalogue of conservatives’ convictions; nevertheless, I offer you, summarily, ten general principles; it seems safe to say that most conservatives would subscribe to most of these maxims. In various editions of my book The Conservative Mind I have listed certain canons of conservative thought—the list differing somewhat from edition to edition; in my anthology The Portable Conservative Reader I offer variations upon this theme. Now I present to you a summary of conservative assumptions differing somewhat from my canons in those two books of mine. In fine, the diversity of ways in which conservative views may find expression is itself proof that conservatism is no fixed ideology. What particular principles conservatives emphasize during any given time will vary with the circumstances and necessities of that era. The following ten articles of belief reflect the emphases of conservatives in America nowadays.
First, the conservative believes that there exists an enduring moral order. That order is made for man, and man is made for it: human nature is a constant, and moral truths are permanent.
This word order signifies harmony. There are two aspects or types of order: the inner order of the soul, and the outer order of the commonwealth. Twenty-five centuries ago, Plato taught this doctrine, but even the educated nowadays find it difficult to understand. The problem of order has been a principal concern of conservatives ever since conservative became a term of politics.
Our twentieth-century world has experienced the hideous consequences of the collapse of belief in a moral order. Like the atrocities and disasters of Greece in the fifth century before Christ, the ruin of great nations in our century shows us the pit into which fall societies that mistake clever self-interest, or ingenious social controls, for pleasing alternatives to an oldfangled moral order.
It has been said by liberal intellectuals that the conservative believes all social questions, at heart, to be questions of private morality. Properly understood, this statement is quite true. A society in which men and women are governed by belief in an enduring moral order, by a strong sense of right and wrong, by personal convictions about justice and honor, will be a good society—whatever political machinery it may utilize; while a society in which men and women are morally adrift, ignorant of norms, and intent chiefly upon gratification of appetites, will be a bad society—no matter how many people vote and no matter how liberal its formal constitution may be.
Second, the conservative adheres to custom, convention, and continuity. It is old custom that enables people to live together peaceably; the destroyers of custom demolish more than they know or desire. It is through convention—a word much abused in our time—that we contrive to avoid perpetual disputes about rights and duties: law at base is a body of conventions. Continuity is the means of linking generation to generation; it matters as much for society as it does for the individual; without it, life is meaningless. When successful revolutionaries have effaced old customs, derided old conventions, and broken the continuity of social institutions—why, presently they discover the necessity of establishing fresh customs, conventions, and continuity; but that process is painful and slow; and the new social order that eventually emerges may be much inferior to the old order that radicals overthrew in their zeal for the Earthly Paradise.
Conservatives are champions of custom, convention, and continuity because they prefer the devil they know to the devil they don’t know. Order and justice and freedom, they believe, are the artificial products of a long social experience, the result of centuries of trial and reflection and sacrifice. Thus the body social is a kind of spiritual corporation, comparable to the church; it may even be called a community of souls. Human society is no machine, to be treated mechanically. The continuity, the life-blood, of a society must not be interrupted. Burke’s reminder of the necessity for prudent change is in the mind of the conservative. But necessary change, conservatives argue, ought to be gradual and discriminatory, never unfixing old interests at once.
Third, conservatives believe in what may be called the principle of prescription. Conservatives sense that modern people are dwarfs on the shoulders of giants, able to see farther than their ancestors only because of the great stature of those who have preceded us in time. Therefore conservatives very often emphasize the importance of prescription—that is, of things established by immemorial usage, so that the mind of man runneth not to the contrary. There exist rights of which the chief sanction is their antiquity—including rights to property, often. Similarly, our morals are prescriptive in great part. Conservatives argue that we are unlikely, we moderns, to make any brave new discoveries in morals or politics or taste. It is perilous to weigh every passing issue on the basis of private judgment and private rationality. The individual is foolish, but the species is wise, Burke declared. In politics we do well to abide by precedent and precept and even prejudice, for the great mysterious incorporation of the human race has acquired a prescriptive wisdom far greater than any man’s petty private rationality.
Fourth, conservatives are guided by their principle of prudence. Burke agrees with Plato that in the statesman, prudence is chief among virtues. Any public measure ought to be judged by its probable long-run consequences, not merely by temporary advantage or popularity. Liberals and radicals, the conservative says, are imprudent: for they dash at their objectives without giving much heed to the risk of new abuses worse than the evils they hope to sweep away. As John Randolph of Roanoke put it, Providence moves slowly, but the devil always hurries. Human society being complex, remedies cannot be simple if they are to be efficacious. The conservative declares that he acts only after sufficient reflection, having weighed the consequences. Sudden and slashing reforms are as perilous as sudden and slashing surgery.
Fifth, conservatives pay attention to the principle of variety. They feel affection for the proliferating intricacy of long-established social institutions and modes of life, as distinguished from the narrowing uniformity and deadening egalitarianism of radical systems. For the preservation of a healthy diversity in any civilization, there must survive orders and classes, differences in material condition, and many sorts of inequality. The only true forms of equality are equality at the Last Judgment and equality before a just court of law; all other attempts at levelling must lead, at best, to social stagnation. Society requires honest and able leadership; and if natural and institutional differences are destroyed, presently some tyrant or host of squalid oligarchs will create new forms of inequality.
Sixth, conservatives are chastened by their principle of imperfectability. Human nature suffers irremediably from certain grave faults, the conservatives know. Man being imperfect, no perfect social order ever can be created. Because of human restlessness, mankind would grow rebellious under any utopian domination and would break out once more in violent discontent—or else expire of boredom. To seek for utopia is to end in disaster, the conservative says: we are not made for perfect things. All that we reasonably can expect is a tolerably ordered, just, and free society, in which some evils, maladjustments, and suffering will continue to lurk. By proper attention to prudent reform, we may preserve and improve this tolerable order. But if the old institutional and moral safeguards of a nation are neglected, then the anarchic impulse in humankind breaks loose: “the ceremony of innocence is drowned.” The ideologues who promise the perfection of man and society have converted a great part of the twentieth-century world into a terrestrial hell.
Seventh, conservatives are persuaded that freedom and property are closely linked. Separate property from private possession, and Leviathan becomes master of all. Upon the foundation of private property, great civilizations are built. The more widespread is the possession of private property, the more stable and productive is a commonwealth. Economic levelling, conservatives maintain, is not economic progress. Getting and spending are not the chief aims of human existence; but a sound economic basis for the person, the family, and the commonwealth is much to be desired.
Sir Henry Maine, in his Village Communities, puts strongly the case for private property, as distinguished from communal property: “Nobody is at liberty to attack several property and to say at the same time that he values civilization. The history of the two cannot be disentangled.” For the institution of several property—that is, private property—has been a powerful instrument for teaching men and women responsibility, for providing motives to integrity, for supporting general culture, for raising mankind above the level of mere drudgery, for affording leisure to think and freedom to act. To be able to retain the fruits of one’s labor; to be able to see one’s work made permanent; to be able to bequeath one’s property to one’s posterity; to be able to rise from the natural condition of grinding poverty to the security of enduring accomplishment; to have something that is really one’s own—these are advantages difficult to deny. The conservative acknowledges that the possession of property fixes certain duties upon the possessor; he accepts those moral and legal obligations cheerfully.
Eighth, conservatives uphold voluntary community, quite as they oppose involuntary collectivism. Although Americans have been attached strongly to privacy and private rights, they also have been a people conspicuous for a successful spirit of community. In a genuine community, the decisions most directly affecting the lives of citizens are made locally and voluntarily. Some of these functions are carried out by local political bodies, others by private associations: so long as they are kept local, and are marked by the general agreement of those affected, they constitute healthy community. But when these functions pass by default or usurpation to centralized authority, then community is in serious danger. Whatever is beneficent and prudent in modern democracy is made possible through cooperative volition. If, then, in the name of an abstract Democracy, the functions of community are transferred to distant political direction—why, real government by the consent of the governed gives way to a standardizing process hostile to freedom and human dignity.
For a nation is no stronger than the numerous little communities of which it is composed. A central administration, or a corps of select managers and civil servants, however well intentioned and well trained, cannot confer justice and prosperity and tranquility upon a mass of men and women deprived of their old responsibilities. That experiment has been made before; and it has been disastrous. It is the performance of our duties in community that teaches us prudence and efficiency and charity.
Ninth, the conservative perceives the need for prudent restraints upon power and upon human passions. Politically speaking, power is the ability to do as one likes, regardless of the wills of one’s fellows. A state in which an individual or a small group are able to dominate the wills of their fellows without check is a despotism, whether it is called monarchical or aristocratic or democratic. When every person claims to be a power unto himself, then society falls into anarchy. Anarchy never lasts long, being intolerable for everyone, and contrary to the ineluctable fact that some persons are more strong and more clever than their neighbors. To anarchy there succeeds tyranny or oligarchy, in which power is monopolized by a very few.
The conservative endeavors to so limit and balance political power that anarchy or tyranny may not arise. In every age, nevertheless, men and women are tempted to overthrow the limitations upon power, for the sake of some fancied temporary advantage. It is characteristic of the radical that he thinks of power as a force for good—so long as the power falls into his hands. In the name of liberty, the French and Russian revolutionaries abolished the old restraints upon power; but power cannot be abolished; it always finds its way into someone’s hands. That power which the revolutionaries had thought oppressive in the hands of the old regime became many times as tyrannical in the hands of the radical new masters of the state.
Knowing human nature for a mixture of good and evil, the conservative does not put his trust in mere benevolence. Constitutional restrictions, political checks and balances, adequate enforcement of the laws, the old intricate web of restraints upon will and appetite—these the conservative approves as instruments of freedom and order. A just government maintains a healthy tension between the claims of authority and the claims of liberty.
Tenth, the thinking conservative understands that permanence and change must be recognized and reconciled in a vigorous society. The conservative is not opposed to social improvement, although he doubts whether there is any such force as a mystical Progress, with a Roman P, at work in the world. When a society is progressing in some respects, usually it is declining in other respects. The conservative knows that any healthy society is influenced by two forces, which Samuel Taylor Coleridge called its Permanence and its Progression. The Permanence of a society is formed by those enduring interests and convictions that gives us stability and continuity; without that Permanence, the fountains of the great deep are broken up, society slipping into anarchy. The Progression in a society is that spirit and that body of talents which urge us on to prudent reform and improvement; without that Progression, a people stagnate.
Therefore the intelligent conservative endeavors to reconcile the claims of Permanence and the claims of Progression. He thinks that the liberal and the radical, blind to the just claims of Permanence, would endanger the heritage bequeathed to us, in an endeavor to hurry us into some dubious Terrestrial Paradise. The conservative, in short, favors reasoned and temperate progress; he is opposed to the cult of Progress, whose votaries believe that everything new necessarily is superior to everything old.
Change is essential to the body social, the conservative reasons, just as it is essential to the human body. A body that has ceased to renew itself has begun to die. But if that body is to be vigorous, the change must occur in a regular manner, harmonizing with the form and nature of that body; otherwise change produces a monstrous growth, a cancer, which devours its host. The conservative takes care that nothing in a society should ever be wholly old, and that nothing should ever be wholly new. This is the means of the conservation of a nation, quite as it is the means of conservation of a living organism. Just how much change a society requires, and what sort of change, depend upon the circumstances of an age and a nation.
Such, then, are ten principles that have loomed large during the two centuries of modern conservative thought. Other principles of equal importance might have been discussed here: the conservative understanding of justice, for one, or the conservative view of education. But such subjects, time running on, I must leave to your private investigation.
The great line of demarcation in modern politics, Eric Voegelin used to point out, is not a division between liberals on one side and totalitarians on the other. No, on one side of that line are all those men and women who fancy that the temporal order is the only order, and that material needs are their only needs, and that they may do as they like with the human patrimony. On the other side of that line are all those people who recognize an enduring moral order in the universe, a constant human nature, and high duties toward the order spiritual and the order temporal.
Adapted from The Politics of Prudence (ISI Books, 1993).