Sistemul filosofic al lui Russell Kirk are ca punct originar Providența sau Divinitatea. În lucrarea sa principală, The Conservative Mind, Kirk preia argumentul lui Edmund Burke conform căruia ordinea mundană este derivată din ordinea divină a lucrurilor create. Existența unei „ordini morale transcendente” implică conformarea omului la preceptele divinității. Politica și morala sunt, în punct embrionar, creațiile credinței sau ale scepticismului. Realitatea scopului Providențial devine în scrierile conservatorilor o analiză necesară omului de stat: decelarea intenției divine presupune o ancorare fermă în „lucrurile permanente” și o armonizare interioară a sinelui cu principiile superioare ale moralei, tradiției, localismului și experienței. Divinitatea înzestrează omul și specia cu „un instinct universal al perpetuării” sale, cu o „constrângere a conştiinţei”, cu „intimarea imortalităţii” şi cu „profunda cunoştinţă (consciousness) de sine a participării la o mai mare comunitate și esență”. Ce sunt însă „lucrurile permanente”? Expresia îi aparține lui T. S. Eliot și, în cuvintele sale, „permanența” însemna acel lucru din condiția umană care ne-a dat natura noastră specifică, mai exact capacitatea de a fi în lume printr-o diferențiere superioară față de regnul animal. Russell Kirk consideră Adevărul, Bunătatea și Frumusețea ca fiind lucrurile permanente ale lumii, constituindu-se în ordinea naturală a lucrurilor, în adevăruri trans-individuale.
Filosoful american introduce expresia de „imaginație morală” care „aspiră la înţelegerea ordinii drepte din suflet şi a ordinii drepte din comunitate”, astfel că această superioară normare a imanenței și intrinsecului anticipează conştiinţa normativă, o altă construcţie a lui Kirk. După celebra vorbă a lui Napoleon – „Rasa umană este dominată de imaginaţie”- imaginaţia trece de „barierele experienţei personale şi de evenimentele efemere”. Avatarurile imaginației morale derivă din concepția conservatoare asupra naturii umane, cea înclinată instinctiv înspre rău în virtutea păcatului originar și a pasiunilor anihilatoare interioare eului. Noutatea absolută a acestui concept rezidă în atemporalitatea și permanența sa – ea însumează o serie de practici, cutume, atitudini, gesturi, tradiții care eternizează practicile de sociabilitate dezirabile în interiorul comunităților umane, extrase din „lucrurile permanente”. Imaginația fundamentează în mințile oamenilor sistemele etice, morale și politice. Utilizând „mitul” ca fundament al gândirii imaginative, acesta devine o trăire cotidiană sau cel puțin o raportare imemorială la o serie de evenimente fondatoare ce alcătuiesc un sistem moral. Kirk sublinia, pe linia altor gânditori de istorie a religiilor, printre care și Mircea Eliade, cum „mitul” nu este în sine ceva fals sau ireal, ci poate fi „o întâmplare reală aproape pierdută în trecutul îndepărtat, dar care ajunge să treacă dincolo de circumstanţele originii sale, căpătând o semnificaţie universală şi perenă”. „Miturile” imaginative ce animă o credinţă transcendentală sunt, după Kirk, produsul experienţei morale a unui popor aflat în căutarea unui sens superior condiţiei mundane şi a unei surse divine de înţelepciune. Prin acest raţionament, putem constata un alt „lucru permanent” din gândirea conservatoare a autorului: sădirea în conştiinţa unui popor a nevoii de căutare divină, „înainte de zorii istoriei, de o forţă şi printr-o metodă pe care nu am izbutit niciodată să le descriem prin prisma cunoștințelor pământești”. Se afirmă caracterul de homo religiosusal ființei omenești. Cu alte cuvinte, orice popor se află în căutarea unei ordini superioare sieşi încă de la începuturile coagulărilor sociale de tipul castelor şi triburilor. Curioasă este, desigur, eterogenitatea manifestărilor religioase ale popoarelor de-a lungul timpului și de-a largul spațiilor de civilizație, însă certitudinea nevoii de divineste un lucru de necontestat pentru Russell Kirk. Pe urmele lui Burke, orice popor și orice civilizație, fie ea creștină sau nu, este creația Providenței.
Se ridică totuși o întrebare: nu poate un lucru născocit de un individ să corupă mentalul colectiv? Kirk consideră că „mitul” inventat de o conștiință singulară doar pentru a servi scopului său nu este un mit sub nicio formă. Mitul este „o expresie a înţelepciunii care se ridică deasupra considerentelor personale” şi derivă invariabil din experiența istorică colectivă a unui popor, nu din mintea fantezistă a unui individ ingenios. Russell Kirk vede în prăbușirea liberalismului un efect natural al fragilității rădăcinilor sale mitice, care au fost „întotdeauna plăpânde, iar acum sunt pe moarte”. Liberalismul, născut ca reacție împotriva unei ordini religioase ce se fundamenta pe „mitul” înţeles voltairean ca „invenţie” şi „fals”, a considerat dezvrăjirea lumii drept „eliberatoare”, însă construcţia mentală a omenirii nu se putea sprijini pe o alternativă deconstructivistă, care a eşuat la rândul său. Liberalismul palpită în ultimele sale vitalităţi tocmai pentru că îi lipseşte „acea formă superioară de imaginaţie”. Kirk avertiza însă asupra unui competitor al „imaginației morale”, și anume „imaginația idilică”, fondată de Jean Jacques Rousseau, care respingea dogmele și tradițiile și îl separa pe om, prin „emancipare”, de adevăratele sale responsabilitățile individuale. „Imaginația idilică” urmărea să dărâme ordinea existentă și să o înlocuiască cu una nouă, netestată de timp și de experiență. America a cunoscut un avânt al „imaginației idilice” în anii 1960-1970, odată cu avântul culturii hippie și a culturii protestului universitar. Acest tip de gândire se consumă însă, după Kirk, în „deziluzie și plictis”, deoarece inovațiile radicale ating foarte rar așteptările inițiale și sunt mereu acompaniate de rezultate spontane, deseori negative. Mai mult, o narațiune politico-socială fundamentată pe anihilarea ordinii predominante nu mai are mult de oferit odată ce și-a atins scopul disolutiv. „Imaginația idilică” construiește cadrul în care ulterior se va instala „imaginația diabolică”, odată ce plictiseala și perversitatea vor domina spectrul intelectual al noii ordini.
Prin imaginație morală, Burke înțelegea forța percepției etice care trece dincolo de barierele experienței personale și de evenimentele efemere – adună ordinea sufletului și ordinea comunității. Pentru conservator, normalitatea e, implicit sau explicit, respectul pentru anumite „standarde perene de conduită publică și particulară”, fapt pentru care banalitatea unei societăți vine din părăsirea standardelor sale anterioare în numele unei artificiale și defectuoase înțelegeri a mobilității (sau privilegierii) sociale. Standardele etice se susțin prin deprindere și învățare, dar și prin voluntarism conștient și asimilarea necondiționată a binelui, alături de formele sale de manifestare în lume, generatoare de permanente certitudini. Persuasiunea imaginativă este de preferat coerciției morale.
Următorul pas al gândirii filosofice a lui Kirk este conştiinţa normativă, acea imaginație morală superioară, „deşteptată”, reglementată de principii practice – bunul simț, bunele maniere, obiceiurile comemorative și permanența iubirii. Pentru Kirk, norma există prin sine; astfel, dacă „oamenii ignoră sau uită o normă, acea normă nu încetează să existe”. Norma transcende societatea şi nu poate fi distrusă, are un caracter ineluctabil şi oamenii pot doar să perceapă existenţa ordinii, nu să o influenţeze.
Adaptarea reală la condițiile existenței umane înseamnă adaptarea la norme. Efortul normativ incipient ar trebui asumat, după Kirk, de către instituțiile de învățământ, însă inversarea axiologică cauzată de relativismul moral nu mai dă un sens pozitiv normelor școlare, fapt pentru care el ar trebui asumat de familie. Normativitatea morală revine așadar nucleului familial. Deficiența poate fi deseori remediată grație preocupărilor de familie sau chiar studiului individual – de pildă, studiul operelor fantastice, biografice și de istorie narativă, proză, filosofie și teologie. Russell Kirk afirmă că „nu de la natura vegetală deprindem cunoștințe despre năzuințele și pasiunile umane, mărunta noastră raționalitate se cizelează pe baza înțelepciunii celor din vechime”. Dacă omul se ghidează numai după propria lui rațiune, riscă să se prăbușească într-o falie a iraționalității. „Norma” presupune standarde durabile sub forma legilor naturale, nefiind nicidecum opțiunea mediocră a căii de mijloc sau a compromisului. Norma, prin potenţialitatea sa morală, se află la antipodul gândirii ideologice abstractizate. Mai mult, ea este opusul ideologiilor şi trebuie să le înfrângă pentru a evita tragediile perioadelor istorice în care aceasta au fost neglijate sau chiar bagatelizate. Pentru un conservator, datoria societății este de a se supune unor reguli care au o sursă superioară purei speculații: nu este indicată supunerea în fața propriei invenții, ci numai faţă de unele reguli eterne superioare condiţiei umane, văzute ca ideal și standard al devenirii.
Ideologic vorbind, unele evenimente istorice precum Holocaustul țineau de o credință inversată pe axa binelui și a răului, unde eliminarea fizică a grupurilor sociale considerate „indezirabile” şi „impure” devenea un imperativ moral fictiv al supravieţuirii „rasei ariene”. La polul opus, o revoluţie bolşevică care s-au fi ghidat după principiile eterne „să nu ucizi” şi „să nu furi” nu ar mai fi fost o revoluţie a terorii instituţionalizate, a dictaturii și a crimelor colective. Succesul ei a constat tocmai în nerespectarea preceptelor moralei civilizaţiei creştine – normele ideologice neagă existența standardelor permanente, care pentru un conservator sunt acele structuri spirituale inseparabile de binele universal și de stabilitatea socială. Cea care trebuie să creeze doctrinele politice, continuă Kirk, este „imaginația morală”, iar doctrinele politice să fie reduse la anexe ale normelor existenţiale umane. Pragmatismul conservator porneşte din valorizarea demnităţii umane, iar nu din încadrarea acestuia în şabloane ideologice de rasă, clasă, avere, etnie, gen, orientare sexuală. Pentru a se conforma „adevărurilor morale eterne”, conservatorii nu manifestă nicio înclinație spre suveranitatea ideii abstracte, devenind în acest fel „ideologii” unei doctrine politice „fără ideologie”, în expresia lui Stuart Hughes. Aparent paradoxal, lipsa ideologiei instituie primatul realității și al pragmatismului în viața politică. Politica devine cel mult arta posibilului, dar niciodată a idealului.
Conştiinţa normativă se leagă de credința în „prescripție”. Omul este nevoit să își controleze apetitul și instinctul irațional, astfel că tradiția și prejudecata frânează și controlează din punct de vedere moral impulsul anarhic al fiecărui individ. Simțul conservator recunoaște că oamenii prezentului nu sunt altceva decât niște „pitici pe umerii giganților”, capabili să vadă mai departe numai datorită staturii și sacrificiului înaintașilor săi. Prescripția e un lucru permanent stabilit în uzanța imemorială, e acel itinerar moral care oferă calea de urmat generațiilor ce vin. Deoarece „natura umană este constantă, vizionarii sunt capabili să scrie normele, regulile, pentru omenire”. Prescripția ține de utilitate, de actualitate și de consacrare. Un aspect și mai important ține de însăși natura moralității: morala este preponderent prescriptivă. Un copil asimilează morala părinților, cazurile convertirilor ulterioare sau al revelațiilor personale fiind relativ restrâns. Morala, un dat permanent al Providenței, este proliferată în societate nu prin intervenția perpetuă a divinității, ci prin deprindere și învățare. Ea se extinde din generație în generație, se adaptează și se reglează în funcție de condițiile istorice, iar conservarea ține tocmai de capacitatea moralei de a se plia pe spiritul timpului în care se manifestă. În condițiile modernității, Russell Kirk susține că este aproape imposibil ca indivizii moderni să mai facă vreo descoperire semnificativă în domeniul moralei sau al politicii. Din această cauză, „specia este mai înțeleaptă decât individul” aflat în solitudinea rațiunii sale, după cum constata și Burke.
Revendicat de la Providenţă, trecând prin filtrul reflecţiei, generând imaginaţia morală, normând existența prin conștiință și ajungând în cele din urmă la filozofie politică, conservatorismul lui Russell Kirk rămâne marca unei gândiri insuflate de scânteia spiritului imaginativ, o permanență a sclipirii de geniu. (autor: Andrei Dălălău)
*textul este parțial modificat față de varianta originală înscrisă în concurs.