O caracteristică a gânditorilor conservatori este și a fost existența unui grad ridicat de fidelitate față de istorie. Dacă este să-i dăm crezare unuia din cei mai apreciați intelectuali conservatori din secolul al XX-lea, Robert Nisbet (1913-1996), istoria constituie „un aspect inerent gândirii conservatoare”[1].
Russell Kirk (1918-1994)[2] nu face excepție de la această constatare. Americanul a scrutat orizontul epocilor trecute pentru a separa efemerul de peren, în speranța de a găsi tipare și răspunsuri la dilemele epocii sale. Totodată, excursul său istoric avea menirea de a contrabalansa două pericole ce pândesc cercetarea istorică contemporană: provincialismul analitic (pășunismul) și prezenteismul analitic (deconstructivismul)[3]. Cu alte cuvinte, nu ne închinăm idolilor falși nici în numele națiunii și nici în numele vreunei mode intelectuale de moment.
Kirk a încercat să dezvăluie „principiile primare”[4] sau „lucrurile permanente”[5] ce constituie temelia naturii și comportamentului uman, precum și deviațiile de la acestea, cauzate fie de neputința noastră sapiențială, fie de coliziunea cu paliative ideologice. Aceasta nu însemna că istoria ar avea un scop prestabilit și nici că istoria este doar un instrument politic. Pentru Kirk, istoria are sens atât timp cât explică natura ordinii individuale și a celei colective, atât timp cât facilitează relația dintre persoană și comunitate[6]. Reflecția istorică poate oferi o perspectivă, mai mult sau mai puțin completă, asupra resorturilor interne și manifestărilor externe de care este capabil omul, fiind un microscop ce poate releva condiționarea reciprocă dintre instinctele de autonomie ale ființei umane și imperativele vieții în comunitate.
Or, tocmai aceasta a fost marea provocare a conservatorilor moderni, demersul de a integra individul în cetate, în condițiile în care, până la apariția modernității, „individul” – subiect politic, social și economic –, încă nu fusese inventat. Apariția „individului” încadra căutarea echilibrului dintre libertate și ordine într-o nouă paradigmă antropologică[7].
Pentru a sintetiza gândirea conservatoare, Kirk a formulat zece principii[8]. În cel de-al 8-lea, Kirk afirma că cei care se consideră conservatori prețuiesc comunitatea voluntară, predispoziție aflată în opoziție cu colectivismul coercitiv. Prin termenul de „comunitate”, Kirk înțelegea acele entități care fac legătura între individ și autoritatea centrală, entități precum familia, biserica, școala și instituțiile politico-economice locale[9]. Individul are interese comune cu entitățile enumerate, care, deopotrivă, îi trasează anumite limite sociale și îl protejează de urgia etatismului sau de cea a potentaților zilei (birocrați, plutocrați, magnați), ce nu țin cont de eterogenitatea alegerilor individului[10].
O asemenea comunitate, pentru a fi funcțională, are nevoie de stabilitatea individului și de continuitatea generațiilor. Prin stabilitatea individului, Kirk avea în vedere următoarele: echilibru spiritual, adică libertatea de a-ți organiza relația cu transcendența și cea de a-ți practica religie; conștiința înrudirii, adică libertatea de a te organiza împreună cu cei pe care-i simți „de-ai tăi”: familia extinsă și cei care împărtășesc limba, valorile și proximitatea geografică; reprezentativitatea intereselor personale, adică libertatea alegerii instituțiilor publice și private, menite să susțină binele comun. Prin continuitatea generațiilor, Kirk avea în minte cultivarea trecutului, responsabilitatea prezentului și apăsarea viitorului. Sau, altfel spus, „contractul societății eterne” descris de Edmund Burke, prin care, în mod invizibil, sunt legați cei care au murit, cei care trăiesc și cei care se vor naște[11].
Experiența americană a fost de așa natură încât analiza conservatoare s-a concentrat mai mult asupra comunității și mai puțin asupra națiunii. Fostele colonii, odată independente, trebuiau să aibă parte de aceeași libertate instituțională, economică, religioasă și culturală ca până la obținerea independenței, cu diferența că de-acum exista un guvern federal la care trebuiau să participe trimițând reprezentanți. Totodată, după ce s-au stabilizat frontierele de la est la vest și de la nord la sud, națiunea americană nu mai găsea amenințări direct teritoriale, ci doar la nivel de politică internațională[12]. Ținând cont de acestea, tot în al 8-lea principiu formulat, Kirk susținea că o națiune nu este mai puternică decât micile comunități ce o alcătuiesc, națiunea fiind suma comunităților componente.
Departe de a considera imersiunea în istorie drept o metodă infailibilă sau atotcuprinzătoare, Kirk simțea că, reflecția ce face apel la muza Clio, alimentează imaginația istorică la care recurge de obicei ființa umană, aflată în căutare de răspunsuri pentru tensiunea provocată de suprapunerea tendinței de conservare și a nevoii de adaptare prin schimbare. Fără a fi istoric de profesie, însă fără a putea fi acuzat de pedanterie sau diletantism, Kirk a explorat trecutul într-atât încât să evidențieze că înțelegerea și cunoașterea umană sunt infirme fără imaginația istorică[13]. Aceasta din urmă nu este altceva decât capacitatea rațională de a surprinde continuitatea și schimbarea din cadrul experienței umanității, precum și felul în care s-au manifestat aceste direcții de-a lungul secolelor. Continuitatea a luat forma instituțiilor și cutumelor ce s-au prezervat. Schimbarea a luat forma răzvrătirilor critice împotriva instituțiilor și cutumelor. Pentru Kirk, atât continuitatea, cât și schimbarea, sunt necesare ca forme potențiale de manifestare umană pentru ca libertatea să dăinuiască. Totodată, coexistența celor două direcții reflectă că liberul arbitru, cu care a fost dotat omul, nu este doar un element de decor sau un artificiu livresc, ci chiar corolarul creației. (autor: Remus Tanasă)
[1] Robert Nisbet, Conservatism: Dream and Reality, Transaction Publisher, New Brunswick, 2002, p. 35.
[2] Sever Voinescu, Viața lui Russell Kirk și Ideile lui Russell Kirk, în Russell Kirk, Imaginația morală, Baroque Books & Arts, București, 2014, pp. 7-30.
[3] Russell Kirk, Political Errors at the End of the 20th Century, conferință ținută la „The Heritage Foundation”, 27 februarie, 1991.
[4] George A. Panichas, Preface, în The Essential Russell Kirk. Selected Essays, edited by George A. Panichas, ISI Books, Wilmington – Delaware, 2007, p. XIV.
[5] Russell Kirk, Enemies of the Permanent Things: observations of abnormity in literature and politics, Sherwood Syden & Company, La Salle, 1984.
[6] Ibidem, p. 468.
[7] Gerald J. Russello, The Postmodern Imagination of Russell Kirk, University of Missouri Press, Columbia, 2007, pp. 73-74.
[8] Russell Kirk, Ten Conservative Principles, pagina oficială „The Russell Kirk Center for Cultural Renewal”.
[9] Idem, The Essence of Conservatism, pagina oficială „The Russell Kirk Center for Cultural Renewal”.
[10] Idem, The Prescience of Tocqueville, în The Essential Russell Kirk…, pp. 154-165.
[11] Idem, Literature and the Contract of Eternal Society, pagina oficială „The Russell Kirk Center for Cultural Renewal”.
[12] George H. Nash, The Conservative Intellectual Movement in America Since 1945 (30th Anniversary ed. edition), ISI Books, Wilmington – Delaware, 2006, pp. 235-286.
[13] Gleaves Whitney, The Swords of Imagination: Russell Kirk’s Battle with Modernity, în „Modern Age”, nr. 3, 2001.