Sălbăticia pacificării și imanența transcendentă a katechonului (locul II)

Prolegomene la conflictul dintre Dreapta și Stânga

Prins între urgență și comoditate, sufletul omului de azi nu seamănă cu cel al altor epoci. Derelicțiunea, depresia, nebunia, acedia au putut marca și alte vremuri, dar ele nu au însemnat, simultan, voința directă și conștientă de autodistrugere având iluzia fanatică și relativistă, totodată, că umanitatea își vizează salvarea în chiar clipa și prin mijloacele prin care își pervertește criteriile și își anulează soteriologia.

Nu e de ajuns ca oamenii să dorească Binele. Ci, de vreme ce natura însăși a Binelui condiționează sensul existenței, Binele este imperios nu doar intențional și dezirabil, ci și praxeologic. Prin urmare, oamenii trebuie să și încerce să-l atingă și să-l înfăptuiască. Dar a trece de la dorințe, intenții și proiecte, la fapte e piatra de încercare a umanității, atât individual, cât și comunitar. În ultimul caz, această trecere angajează comunitatea pe drumul politicii: căutarea binelui cetății.

Dar cetatea a fost redusă postmodern la indivizi. O schizofrenie socială radicală îi împinge pe oamenii de azi la voința sufocantă și irepresibilă de a-și proclama suveranitatea absolută asupra fericirii, indiferent ce suferă ceilalți prin modurile de atingere a ei sau chiar prin definiția ei pervertită pe care o folosesc.

Atomizarea juisărilor conduce la înlocuirea imperiului Binelui, cu delirul imperios revendicativ al puzderiei de indivizi suverani asupra unei fericiri înțelese deja ca o garanție a celorlalți. Azi nu mai ajunge libertatea personală a căutării fericirii. Azi fericirea este o bonitate bugetară și o gratificație garantată ideologico-politicoid menite să ofere omogenizarea paranoid-perversă a proiecțiilor fantasmelor individuale în obligațiile celorlalți.

Azi legea pozitivă e proclamată după conceptul deconstruirii arhetipale. Arhetipul legii pozitive a devenit un anarhetip. Legea pozitivă nu doar proclamă azi drept normale, firești lucruri care nu pot fi astfel, ci, mai mult, le transformă explicit în modele sau criterii de comportament.

Față de corectul politic, fariseul avea, totuși, o Lege reală și structurată arhetipal ortonormativ. Binele era Bine, Răul era Rău și, mai important, Răul era discriminat; fariseul nu atenta la conținutul Legii, ci la interpretarea și aplicarea ei. Fariseul nu îi contesta consistența, ci efectivitatea.

Corectul politic, în schimb, destructurează coerența arhetipală a Legii înseși și o înlocuiește cu o fantasmă perfidă și utopică prin care a ajuns la performanța unor distorsiuni de tip anarhetipal proclamând nu doar ca firești, ci drept normative o serie de înclinații și intenții care analitic se află la antipodul Legii sau, mai clar, cu privire la interzicerea cărora a fost proclamată tocmai Legea. Iar esența infernală a acestei perversități ontologice este desăvârșită de faptul că noua „structură” criterială anarhetipală este proclamată ca fiind normativă, cum? Prin revendicarea respectării valorilor instituite de către Legea propriu-zisă.

Suntem, deci, într-o singularitate a parcursului eschatologic al istoriei, punct în care umanitatea nu s-a mai aflat niciodată, nici măcar în destructurarea arhetipală a idolatriei antice deoarece aceasta nu se afla în posesia accesului revelat la principii asigurat de teoantropologia creștină. Istoria de până acum nu a cunoscut ceva similar până în zorii totalitarismului.

Iată motivul pentru care Conservatorismul de extracție burkeană are o importanță capitală. — Constituit în zorii totalitarismului iluminați de Revoluția Franceză, a fost prima denunțare a viitoarelor fraudări ideologice ale chipului Binelui și ale structurii sale de discriminare, Legea transcendentă.

Frauda fundamentală e animată de un singur principiu metafizic clar identificabil în pletora ambiguităților sale istorice: ștergerea Diferenței ontologice. Acest principiu aparține Stângii.

Orice principiu de guvernare are ca sarcină imposibilul real, deci, paradoxal și asimptotic realizabil: nu doar simpla coexistență a intereselor opuse, ci chiar deschiderea posibilității unei integrări sau armonii a acestora când sunt cultural compatibile. Mai mult, această integrare și armonie trebuie să și mențină trează vigilența reciprocă și balanța de putere a diverselor grupuri. Ceea ce transformă întreprinderea guvernării într-un joc mortal, adică real, al antinomiilor.

Lipsa distincției dintre Transcendență și imanență, deci lipsa de aderență și interiorizare a Diferenței ontologice relevă esența acestei forcluziuni care produce psihoză metafizică și existențială, cantonând antropologicul în fauna purulentă și sterilă a maniilor reducționiste (materialism, empirism, formalism, structuralism, marxism, postmodernism etc.).

De aici și fantasma postmodernă a „omului fără gravitate”: totul oferit de-a gata, totul gratis, totul de la sine înțeles. Statul, societatea civilă, clasele sociale — toate sunt silite să intre în „armonia supremă” care, se pare, va asigura fantasma juisării automate.

De aici și efecte secundare perverse și paradoxale ale neinteriorizării Interzisului: „îmuierea” socială și tehnică a oamenilor sub pretenția pacificării și confortului, simultan cu atomizarea radicală a interiorității lor sub cuvântul eliberării individuale. Dar, în absența interiorizării Diferenței, pacificarea devine dresaj; iar eliberarea atomizată devine sălbăticire și anarhie interioară.

În alte culturi sau în alte vremuri omul era dator și față de el însuși cu asigurarea traiului și a siguranței proprii și își risca viața încredințîndu-și soarta în mâinile altora pentru a-și asigura satisfacția. După standardele noastre, trăia într-o lume „dură”, „vreme puțină”, o viață „violentă și brutală”. Suferința era ceea ce predomina, după standardele de azi, tocmai pentru că nu era nici un sistem istoric posibil care să asigure curmarea sau ameliorarea ei.

În cultura noastră, ceea ce societatea dresată oferă omului este o pacificare superficială, o pojghiță subțire și casantă ce se năruie deasupra unui abis la cel mai mic semn de criză. Atunci când criza chiar survine, bestia e eliberată iar și își dezvăluie armura mortiferă. Toate visele modernității care anunțau transformarea societății politice în societate civilă și pacificarea conflictelor dintre clase cu ajutorul instituțiilor s-au transformat pe nesimțite în capcana relativismului postmodern.

În lipsa unei soteriologii consistente, excizarea socio-politică a limitei dintre indivizi a condus numai la nivelarea anarhică a juisării și la fantasma acestora că imposibilul nu există. În societățile tradiționale reputate ca mult mai violente, violența brutală și imediată suferită de indivizi era deja un semn consistent al interzisului și al imposibilului care marca întreaga societate și indica lipsa ei de omogenitate intențională individuală empirică. — Pe când societatea juisării postmoderne a reușit să asigure paralelismul heterologic și heteronomic al individuațiilor, deci egalizarea și omogenizarea libidinală prin asigurarea paralelă și anonimă, democratică a satisfacțiilor. Imposibilul este evacuat. Nimic nu mai spune nu.

Estetic, aceasta se traduce în proliferarea unei profund semnificative antinomii: arta încetează să mai existe sub asaltul simultan al imundicității critice și al kitschului edificator sau revulsiv.

Unii ar dori să numim Creștinismul ca fiind paradigma care a condus la falsa „îmblânzire” a omului, la conducerea lui de la barbarie, la pace, de la sălbăticie, la milă și de la sărăcie, la bunăstare. Dar vedem că tradiția creștină nu poate fi făcută responsabilă de pervertirea omului. În societățile creștine tradiționale nu se credea că barbaria și păcatul ar fi ceva străin, evacuat din viața cotidiană. Ele erau recunoscute ca prezențe de temut ce trebuie evitate și prevenite prin efort propriu și, mai ales, prin pace cu Dumnezeu și iertarea păcatelor. La acea vreme nu se considera că disconfortul, violența și moartea ar putea sau ar trebui, vreodată, în regim istoric, să fie izgonite din viața proprie și că așa ceva ar face parte dintr-un regim de existență cu totul străin, îndepărtat, inferior și ontologic-istoric ameliorabil.

Evident, Creștinismul a adus desăvârșirea Împărăției lui Dumnezeu în care disconfortul, violența și moartea sunt definitiv învinse. Dar omului medieval credincios nu i s-ar fi năzărit vreodată că îndreptarea stării de lucruri ar fi realizabilă istoric. Cu atât mai puțin i-ar fi trecut prin cap că vinovăția pentru ea ar ține de contextul politic, social, economic al vreunui stat și că acest context, odată schimbat, revoluția istorică ar da o modificare ontologică benefică dezmoșteniților sorții. Cu atât mai puțin i-ar fi trecut prin cap că binefacerea și confortul istoric, datorate unor circumstanțe metafizice foarte precise (Creștinismul), ar purta vina pentru derelicțiunea culturală, politică, socială și economică a altor popoare care nu îi împărtășesc valorile sau le contrazic.

Nu cumva este Conservatorismul însuși părtaș la această fantasmă a societății „funcționale”, a „statului de drept”, a dresajului social și economic, a noii educații? Nu urmărește și Conservatorismul depășirea conflictelor și echilibrul unei păci sociale exersate și tradiționale, dar anchilozate în propria impotență autosuficientă?

Răspunsul e nu. Conservatorismul păstrează conștiința indelebilă a crizei timpului istoric. Nici un conservator autentic nu va uita vreodată că diferența fundamentală dintre transcendent și imanent este problema problemelor și premisa premiselor, mai ales în orice întreprindere praxeologică. Prin urmare, orice echilibru sau armonie va fi pentru conservator de valoare temporară și va reprezenta doar o pregustare paradigmatică a rezolvării eschatologice a conflictului Creației cu Dumnezeu și cu ea însăși.

Conservatorismul are o structură absolut superioară fantasmei pe care o propune ideologia revoluționară a imanenței: Conservatorismul trebuie să meargă mai parte decât obișnuiește de obicei și, asumându-și implicațiile teologice, să-și pună problema katechonului. Conservatorul trebuie să înțeleagă că istoria se va sfârși și că el nu trebuie să fie ori să se considere o piedică în calea sfârșitului ei. Lucru paradoxal pentru că, deși ideologiile revoluționare sunt tocmai cele care concurează pentru aducerea „sfârșitului lumii”, ele nu reprezintă o ieșire autentică din istorie, deci nu propun un autentic sfârșit al lumii. Conservatorul să mai înțeleagă că este scris că istoria va sfârși în nelegiure, deși el așteaptă una autentică.

De aici paradoxul infinit al conservatorului: combate imanența ideologică, dar nu pentru o altă imanență și nici pentru o transcendență abruptă; combate pseudo-metafizica sfârșitului meontologic al istoriei, dar nu pentru a rămâne în lume; vrea un sfârșit eschatologic pacific, dar știe scriptural că sfârșitul va fi dominat meontologic; nu se opune ridicării katechonului, dar nu vrea ca el să fie ridicat în favoarea unei fantasme.

În esență, conservatorul va fi traversat, simultan, de sfâșierea sensului antinomic al terminalității istoriei: o schimbare absolută în enstaza pură a Principiului; deci o revoluție radicală prin păstrarea consistenței și permanenței lucrurilor.

Fapte asumate mereu în structura cu adevărat radicală a Conservatorismului: revoluția creștină aduce schimbări absolute și deschide modernitatea și schimbarea; dar cere, totodată, păstrarea neștirbită a recursului la principii și valori transcendente perene. Această antinomie, înțeleasă până la capăt, este adevărata structură a radicalismului metafizic (nu social), ontologic (nu economic), spiritual (nu politic) al Conservatorismului.

Conservatorismul consistent revelează katechonul ca element de distribuire imanentă a Transcendenței și de deschidere a lumii către Sfârșitul său autentic. În această lumină înțelegem că funcția Conservatorismului nu e aceea de frânare, după cum nici cea a katechonului nu este.

Sfârșitul, este scris, va veni atunci când bestia umană va fi satisfăcută: atunci când toate mijloacele și structurile instituționale ale societății și statului vor avea ca scop unic și definitiv juisarea ultimă a imanenței, adică a nevoilor pulsionale fără interzis ale indivizilor neîmblânziți.

Or, funcția katechontică este funcția discernământului eschatologic care știe că, deși sigur, Sfârșitul nu trebuie să vină oricum. De aceea, adevăratul conservator este cel care ține deschis orizontul opțiunilor spirituale. (autor: Horațiu Trif)

*textul este parțial modificat față de varianta originală înscrisă în concurs.

Leave a Comment