Politician, dar și estetician, (autor al unei lucrări dedicate cercetării sublimului), „whig“ convins, dar și precursor al sensibilității romantice, Burke nu poate fi înțeles, ca gânditor politic, în absența relației pe care o întreține cu spiritul conservator. Ruptura care se observă, o dată cu revoluția franceză, nu este una întâmplătoare. Noua direcție pe care Burke o ilustrează este cu atât mai complexă cu cât viziunea conservatoare însăși, în spațiul de expresie engleză, dar și pe continentul european și în afara lui, sfidează prin diversitate și eterogeneitate, tentativele de a ordona operele, autorii și actorii politici în clasificări accesibile fără dificultate. „Reflecțiile“ (Reflecții asupra revoluției din Franța, Nemira, București, 2000, 300 p.) lui Burke pun bazele, dincolo de orice ambiguitate, unei noi abordări privind politicul, cetatea umană și relația dintre individ și tradiție.
Prin chiar faptul de a se fi născut prin gestul opoziției față de Revoluția Franceză, înțeleasă drept culminație a aspirației universaliste a raționalismului iluminist, conservatorismul este el însuși parte a dilemelor modernității. Interogațiile sale răspund certitudinilor pe care le vehiculează gândirea revoluționară. Simetria raționamentelor, vizibilă încă de la Edmund Burke, este o constantă a acestui dialog care debutează o dată cu anul 1789.
Reflecțiile lui Burke pun temeliile unei filosofii politice ale cărei urme sunt discernabile până în secolul XX. Linia care duce de la Burke la Michael Oakeshott și Russell Kirk își datorează existența cultivării unui set de principii și de valori. Este acesta, spre a relua formula memorabilă a lui Russell Kirk, miezul „spiritului conservator“. Atunci când publica, în 1951, prima ediție a lui The Conservative Mind, opțiunea lui Kirk era lipsită de ambiguitate: bornele sale intelectuale erau Burke și T.S. Eliot. Iar ceea ce conferea coerență acestui continent conservator, ce reunea, în marginile sale, un număr de voci altfel atât de diverse în timbrul lor, de la John Adams până la John C. Calhoun și de la Walter Scott până Irving Babbitt, era aderența la un nucleu comun de valori, ca și afinitatea cu critica fondatoare pe care o imaginează Burke, de la 1790. Fără a fi un filosof politic ce aspiră la construcția unui sistem, Burke edifica o arhitectură ce ajunge până la noi, cei de astăzi[1].
Acel „spirit conservator“, de sorginte burkeeană, spirit pe care îl invocă, la 1951, Russell Kirk, este întemeiat pe un mănunchi de ipoteze intelectuale. Rememorarea lor poate servi ca o cale de acces în interiorul operei lui Burke însuși. Examinat prin această grilă a dogmaticii conservatoare, argumentele lui Burke încetează să mai fie excentrice. Ele participă la un moment intelectual și dau măsura unei capacități profetice ce nu încetează a uimi. În termenii lui Kirk, conștiința conservatoare se sprijină pe șase concepte cardinale;
– o încredere într-o ordine transcendentă sau într-un set de precepte ale dreptului natural, ce guvernează societatea, ca și conștiința;
– preferința pentru diversitatea și misterul existenței umane, prin opoziție cu gustul pentru uniformitate al egalitarismului;
– credința că o societatea are nevoie de ordine și de stări, de unde și opoziția față de tendințele de nivelare economică și socială;
– interdependența dintre proprietate și libertate;
– credința in tradiție, convenții și cutume. Corolarul acestei atitudini este mefiența față de raționalismul politic și de voluntarismul etatic dedicat înfăptuirii unei viziuni utopizante;
– preferința pentru evoluție, în detrimentul revoluției. Prudența este valoarea centrală a acestei atitudini conservatoare[2].
Privirea în oglindă, prin excelență polemică, definește condiția intelectuală conservatoare. Canonului conservator îi corespunde, în lectura clasică a lui Kirk, un canon alternativ al radicalismului ideologic. Ipotezele sale sunt cu atât mai semnificative cu cât parcursul ce duce de la teroarea franceză la revoluția rusă este jalonat de continuitatea unei viziuni dominate de conjuncția dintre metoda utopică și recursul la violență. Spiritul radical propune un catehism ale cărui elemente Kirk le decelează, având în minte varianta utopică globală pe care o reprezintă Uniunea Sovietică și imperiul ei, la 1951.
– credința în perfectibilitatea omului, ca și în progresul istoric ce duce la o împlinire ultimă a umanității;
– respingerea tradiției, în beneficiul determinismului economic și al rațiunii;
– egalizarea politică, asociată cu preferința pentru centralizare și eliminarea corpurilor intermediare;
– nivelarea economică, prin eliminarea inegalităților și socializarea proprietăților[3].
[1] Pentru o expunere a rãdãcinilor ideilor conservatoare, Robert Nisbet, „Sources of conservatism“, în Conservatism: dream and reality, Open University Press, 1986, pp. 1–21.
[2] Russell Kirk, The conservative mind. From Burke to Eliot, seventh revised edition, Regnery Books, Chicago, Washington, D.C.,1986, pp. 9-10.
[3] Ibidem, p. 11.
(text publicat cu acordul autorului, Ioan Stanomir, Confruntând revoluția. Burke și inventarea conservatorismului, București, Curtea Veche, 2013, pp. 12-15)
*vezi și Russell Kirk şi condiţia conservatoare (Ioan Stanomir)